Autor: Mere

Vineri, tot frecând sursele meteo, am constatat pe la prânz cu plăcere că s-a schimbat prognoza pentru sâmbătă pe valea Prahovei și i-am aruncat o întrebare timida dlui tinerețe C.C. aka Papa despre ora la care iși termină programul, aruncându-i ca momeală niște linkuri cu prognoza.

Stabilim rapid (citat din Papa) “Hai s-o facem” și drept urmare pe la 19:00 îl iau din aeroport. Urmează drumul, stat in trafic, bere la Căminul Alpin, vreo 3-4 ore de somn și plecăm sâmbătă la 5:45 spre perete. Începând urcușul prin pădure ne-am amintit brusc ce ne-a chinuit cu o săptămână în urmă - mersul pe picioare :). Cred că Papa a început să se vaite înaintea mea ca să mă încurajeze pe mine, dar am apreciat oricum.

De data asta drumul a fost destul de clar, cu toate pauzele noastre făcând 1:45 până la refugiu. Am constatat că pe unde ne-am rătăcit data trecută era fix accesul în peretele Policandrului.

De unde se termina Vâlcelul Pietros se urmează o potecă vaga în stânga care ne scoate în scurt timp undeva la 40-50 m sub perete, de unde se urcă o chestie cu pământ vegetal desprins de stratul de bază care pleacă cu tine la fiecare pas. Am declarat accesul ca fiind cea mai psihologica lungime de mult timp încoace (dacă îi pot spune lungime în condițiile în care mergi pe picioare neasigurat).

Asa arata zona de sub poteca:

Nu vă mai bag aici și poze cu flori de colț și capre negre că sunt convins că le întâlniți peste tot în plimbările voastre. Deci, am ajuns la intrarea în traseu, în Brâna Policandrului:

Odată ajunși aici, îl ridică pe dl. Tinerețe CC în slăvi că el e cel mai puternic dintre noi și drept urmare să plece el primul ca să îi revină lungimea a 3-a cu pasul cel mai tare. Nu stiu cat de bine i-a picat, dar a inghițit hapul și și-a dat acordul. Și iată-l plecat pe prima lungime:

Pe zona descrisă pe climbromania ca având asigurările mai rare, a proptit Papa un offset galben în mod exemplar. Dacă îi făceam o poza, o punea Laurențiu in următoarea ediție a manualului de trad.

Ajuns și eu în regrupare, rearanjăm echipamentul și îi dau mai departe pe lungimea a doua.

Aceste două lungimi sunt date în descriere ca fiind pe la 6+ / 7-, grade pe care ar fi trebuit ca amândoi să le stăpânim.

Noi, după lungimile astea, am început să ne întrebăm dacă le-am simțit asa dure din cauza că nu avem experiență pe conglomerat sau ca sunt ele subcotate. Nici unul dintre noi nu ne-am scos lungimea cap la liber.

La momentul când am ajuns la fața dată în descriere ca fiind locul de traversare în stânga, fie nu am nimerit eu locul prin care se face traversarea în mod normal, fie nu am descoperit modul de abordare, dar nu mi-a ieșit și gata.

Gândindu-mă acum retrospectiv, s-ar putea să mă fi dus prea sus pe dreapta (cu niște pași clar de minim 7-) ca să asigur un spit și în loc să revin la baza plăcii să traversez, am încercat direct de acolo.

A fost pentru prima dată în foarte mult timp când mi-ar fi plăcut să fiu mai scund, prizele de mână și picior fiind foarte apropiate in pasajul respectiv. Pe parcursul ambelor lungimi am întâlnit zone în care te ridici cu picioarele lângă mâini și de acolo, în echilibru, te îndrepți pe picioare fără nimic la mână.

Cum ziceam, ni s-a părut suspect de greu față de ce așteptări aveam de la noi pe gradele indicate, ceea ce ne-a dat-o nițel la psihic. Tot pe lungimea asta a fost randul meu să pun o nucă care sa îi dea batai de cap lui Papa în a o recupera - acelasi offset galben.

După acest schimb de impresii în a doua regrupare, urmează aia nașpa care îi revine lui Papa.

Prima parte a descrierii din topo se potrivește - pleacă în dreapta din regrupare, urci o față pe care ai o asigurare, se asigură și un friend mediu spre mic (metolius portocaliu) și se pleacă în traversare stânga la câțiva metri sub arcada vizibilă de jos.

Deasupra fisurii în care se pleacă în traversare la 1,5-2 m e și un spit pe care îl poți asigura înainte de traversare. Greul vine dupa traversare, de unde întâlnești nuca înțepenită redată și în descriere, unde, dupa câteva mișcări la echilibru dai de fața care dă gradul lungimii. Nici urmă de vreun “mic diedru” vizibil, redat și în descriere și pe schiță.

Fața este într-adevăr pe la gradul 6c, urmând niște alveole scurse, combinate cu câte un pocket dacă te ține să stai să le încerci pe toate, fără picioare. Nici nu mi-a dat prin cap să încerc la rot mișcările, mai ales că viziunea mea despre trecerea pasajului era undeva în stânga bine de linia spiturilor și doar nu era să risc vreun mic pendul.

Papa s-a oprit mai devreme decât descrierea din topo, regrupând la cuibul de vulturi (vedeți schița de mai sus), întrucât i se terminau buclele. Am constatat ulterior că mai era un singur spit până la următoarea, dar nu avea rost să riște. De altfel în partea descriptivă a topoului de pe climbromania se recomandă regruparea aici pentru a evita frecarea mare a corzilor.

Aici m-am simți păcălit puțin că am schimbat ordinea și acu îmi revenea mie “tavanul” din descriere și lungimea de 45m dată ca fiind 6+ susținut.

De aici, am traversat dreapta asigurând un friend de dirijare pentru secund undeva la jumatatea distanței, și încă unul pe fisura de sub surplomba ce trebuie trecută.

Aici descrierea pe care o aveam iarăși ne-a indus în eroare. Aceasta îți explică că traversezi până sub tavanul de gresie ce trebuie trecut prin dreapta. Tavanul de gresie este peste o surplombă ce trebuie trecută, iar o dată ajunși la tavan se poate monta un friend la baza lui, dar se pleaca pe sub el pe o lespede în stânga (brâna suspendată) direct spre regrupare. Mai montam un friend de dirijare la jumătatea brânei pentru secund. Asta este prima regrupare într-adevar comodă.

De aici urmează lungimea 5-a (a patra confrom schiței de mai sus) care îi dă câțiva metri în sus și apoi o ține cumva stânga până în următoarea regrupare. Nu stiu de ce nu mi-o amintesc foarte bine, dar nu rețin să aibă vreun “hornuleț” cum spune descrierea. Este într-adevăr una dintre lungimile cele mai ușoare, dar noi eram deja frânți.

Lungimea a 6-a (a 5-a pe schiță) este într-adevăr susținută, diedrul surplombat nefiind abordabil ca diedru de la început. E bine asigurat și permite amplasarea de frienduri/nuci intermediare pentru cine simte nevoia. Eu le-am folosit cu încredere pentru a sta atarnat în szelb la odihnă. În partea superioara a diedrului merge abordat ca diedru, dar cine mai vedea 3D la ora aia…

Dupa cele două diedre se iese în stânga pe o față ușor căzută care nu mai are nimic dificil asigurându-se pe fisura din stânga ei. Iarăși o mică traversare în stânga și regrupăm.

În depărtare se vede Țancul Mic, care acum pare mic într-adevăr:

De aici, urmează ultima lungime scurtă (15-16m) și ușoară. Se pleacă din stânga regruparii pe un jgheab vizibil, se urcă 6 - 8 m pe acesta și se traversează dreapta pe sub niște surplombe, pe o brână până ieșim în creastă. Se regrupează aici pentru a evita frecarea corzilor și se mai merge pe o potecă înierbată încă 10-15 m spre dreapta până la 2 pitoane și un spit de unde se face rapelul de coborare.

Retragerea este și ea o poveste, dar am regăsit undeva pe un blog o descriere cât de cât potrivita cu ceea ce am făcut noi și o voi reda aici, făcând doar amendamentele necesare:

Noi am făcut rapelul de 60 m diagonal dreapta din descrierea de mai sus, al doilea rapel similar cu cel din descriere până la buza hornului. Cele doua pitoane foarte solide descrise aici aveau trei randuri de cordelina care le solidarizau și un maion ruginit. Aici am pus un maion nou, fara a reusi să îl scot pe cel ruginit. De aici am făcut un rapel de 60 m (literalmente pana au iesit corzile prin dispozitiv) existând însă posibilitatea să te oprești mai devreme și să reiei, deasupra bolovanului din imagine existând un piton cu inel.

De aici descrierea de mai sus nu mai corespunde cu varianta noastră. De unde am ajuns cu coarda întinsă plecând de deasupra hornului, am găsit un alt spit cu maion pentru rapel și i-am dat încă o bucată în josul vâlcelului cât ne-a ținut coarda. Pe majoritatea lungimii acestui rapel (minus vreo două săritori pe la 5-6 m) se putea merge si pe picioare, dar am preferat sa profităm de corzile deja intinse.

Dupa acești 60 m ajungem la o săritoare finală a vâlcelului, unde nu am mai regăsit nici spituri, nici pitoane și o grămada de crăci, copaci, aluviuni adunate în vâlcel… pe scurt tot felul de chestii în care se putea înțepeni coarda.

Am găsit un brăduț care părea suficient de bine ancorat, am stabilit o linie de coborâre care să permita recuperarea corzilor fără să se agațe în toate mizerille adunate acolo și i-am mai dat un ultim rapel, aproape până în poteca care ne condusese de dimineață spre intrarea în traseu. Spun aproape până în potecă… deoarece ultimii metri îi descațeri puțin pe picioare că nu ajunge coarda chiar în poteca. Nimic dificil, numai câteva trepte. După care la vale pe drumul de la venire: Vâlceul Pietros - pe lângă Țancul Mic - și poteca ce vine de la refugiu.

Trebuie să menționez că de la izvor la vale (unde ne-am întalnit cu Dragoș si Bianca), Papa mi-a cedat bețele lui de tură și am remarcat cu încântare că am putut sa îi dau la vale fără să ma omoare de tot genunchiul, dintr-o bucată, până la Cămin, unde am ajuns pe la 11. Merci Papa.