Recent, săritoarea mare din Padina lui Călineț a fost echipată cu 20 de metri de lanț, într-un mod contrar oricărei etici alpine. După o discuție cu Salvamontul, care a subliniat problemele de siguranță pe care le aduce aceasta, și cu administrația parcului, care a confirmat că această modificare nu era autorizată, o echipă CAR București/Brașov a dezechipat lanțul și cele două spituri zincate care îl fixau.

Materialul scos de pe vale se află în custodia Salvamont, și proprietarul este rugat de aceștia să îi contacteze.

Pentru a minimiza munca în zadar în viitor, am dori să prezentăm câțiva factori importanți în reamenajările de trasee de aventură, folosind acest caz ca exemplu practic.

Siguranță

O reamenajare trebuie să crească siguranța traseului. Este extrem de important să ne gândim, totuși, la risc ca probabilitatea întâmplării unui accident multiplicată cu gravitatea accidentului. O amenajare care ușurează un pasaj sau scade expunerea percepută poate avea un efect paradoxal prin încurajarea parcurgerii traseului de turiști insuficient de pregătiți (a se vedea multiple fotografii/filmări apărute în ultimele săptămâni pe social media). Dacă, de asemenea, consecințele unei căderi nu scad semnificativ , riscul total crește. Un lanț nu poate scădea consecințele unei căderi decât dacă e plasat aproape orizontal, sau dacă are asigurări intermediare și e folosit împreună cu un kit de via ferrata - o cădere de 2m verticali pe lonjă statică poate duce la fractură de coloană sau mai rău. Prin urmare, dacă vrem să scădem riscul, vom amplasa asigurări intermediare pentru parcurgerea în coardă a pasajului, nu 20m de lanț dintre care 15 suspendați în aer, amplasați pe o săritoare a cărei linie tradițională e pe dreapta.

Tot în legătură cu asigurările, recomandăm oricui plănuiește să reamenajeze trasee lectura “Bibliei” subiectului, disponibilă gratuit la https://hownot2.com/blogs/bolting-bible. O sursă mai concisă, de limbă română, e https://www.echipare.verticon.ro/. Un detaliu relevant în acest caz este materialul ancorelor folosite - oțelul zincat este adecvat doar în sălile de cățărat sau în zonele cu umiditate extrem de scăzută, nu pe firul unei văi, aflat sub zăpadă 5 luni pe an. Spre deosebire de inox, acesta este rezistent la coroziune doar cât timp pelicula de zinc care-l acoperă este intactă - atunci când aceasta se deteriorează, gujonul ruginește invizibil. Alte probleme sunt legate de modul cum a fost gândită ancora de sus - într-un singur spit, bătut în firul văii. În primul rând, o asigurare a cărei rupere duce la o cădere cu consecințe serioase nu are voie să fie într-un singur punct decât dacă punctul respectiv este extrem de solid, și inspectabil vizual - ceea ce se aplică la un bolovan/copac, dar nu la un spit. În al doilea rând, Padina lui Călineț e parcursă și iarna. Pe zăpadă mică, o ancoră plasată pe o lespede orizontală nu mai e vizibilă… dar urechea spitului sau zalele lanțului pot ușor agăța un colțar și trimite posesorul acestuia cu capul în jos la vale.

Etică

Primul factor este legat de etica alpină. Exagerând dar nu prea tare, putem spune că un traseu este o operă de artă - de la “folclorul” bătrânelor padini la “arta modernă” pe nume Toteme și Blesteme sau The Way of Water. Să aduci modificări care schimbă drastic stilul de parcurgere al unui traseu, fără acordul premieriștilor în cazul traseelor “de autor” sau o discuție cu comunitatea în cazul traseelor “de folclor” sau al celor ale căror deschizători nu mai sunt în viață este o formă de vandalism, de a coborî traseul la nivelul tău în loc să te ridici tu la nivelul lui. În Călineț, Săritoarea Mare a fost mereu opțională - linia “oficială” urcă pe fața din dreapta (un pas aerian de grad 4, cu piton sub el), cine se grăbește sau e începător neînsoțit ocolește tot canionul pe poteca marcată cu momâi, tot pe dreapta, iar cine urcă direct o face pentru că-și dorește să simtă vidul sub tălpile bocancilor. Nu poți să zici că te-ai cățărat pe directă dacă de fapt te-ai tras de lanț pe ea, dar nici dacă nu-l folosești, nivelul de angajament al acestei experiențe 100% opționale nu mai e același cât timp lanțul e acolo. Piatra Craiului a fost mereu unicat în munții noștri - un labirint de fildeș prin care un om cu fler poate ajunge de oriunde până oriunde pe picioare sau în rapel, pe niște căi care se deschid miraculos în fața ta dacă ai răbdarea să le cauți. Dar atunci când nu mai eviți, echivochezi sau compromiți ci o iei drept în sus, îți asumi un stil al zonei la fel de unicat - aerian indiferent de grad, format în antiteză pitonarilor “la normă” din perioada comunistă. Să coși astfel de teren e ca și cum ai fluiera în biserică.

Al doilea factor este legat de faptul că ne aflăm într-un parc național. În prezent, relația administrației parcului cu comunitatea alpină este foarte bună - avem acces la ce ne dorim, cu câteva rugăminți de bun simț: când ieșim de pe marcaje s-o facem în grupuri mici, să anunțăm unde mergem (important pentru protecția faunei, unele păsări tind să-și abandoneze cuibul dacă văd oameni în apropierea lui…) și să respectăm regulamentul parcului și planul de management. Relevant situației curente e că reechipările se fac sub coordonarea parcului, după discuții cu comunitatea alpină, și că pe traseele de aventură se recomandă utilizarea cât mai restrânsă a echipamentului fix. Există parcuri naționale din România unde accesul pe trasee de cățărat/aventură este complet interzis. Ar fi bine ca parcul național Piatra Craiului să nu redevină unul dintre ele.

În final, recomandăm oricui își dorește să facă reamenajări, în Crai sau în alte părți, lectura ghidului UIAA pentru echipare/reechipare de trasee - o referință excelentă atât din punct de vedere al siguranței cât și din punct de vedere al eticii. Încurajăm inițiativele care respectă recomandările acestui document, stilul zonei, și regulamentul și planul de management al parcului în care acestea au loc (dacă e cazul). Pentru orice neclarități, vă încurajăm de asemenea să ne contactati.