de Ruxandra Valcu

Miroase a iarnă.
O primă zăpadă d-asta dulce, care să dea un vag parfum alpin crestelor, permițând totuși un marș de apropiere la viteza de vară. Aș băga ceva light, de început de sezon, de preferat mai pe rocă dură. Și trebuie să încapă între sâmbăta la 6 dimineața din Ploiești și duminică la 6 seara din Brașov, că nici bilete de tren n-am găsit chiar cum aș fi vrut. De preferat, doar sâmbăta, căci duminica nu mai arată așa bine prognoza, se încălzește.

Muchia Slăninei am mai făcut-o acum 2 ani secund, și zic că o scot cap în jumătate de zi cu timp pentru peripeții cu tot, deci cu approach cu tot, aș comite o aroganță și aș încerca-o la o zi sâmbătă. Îmi mai trebuie secund și șofer.

Secund se rezolvă instant. Mircea e un coleg din CAR care o să ajungă departe dacă supraviețuiește Dubiosului Deceniu dintre 16 și 26 de ani, și îi e chiar mai sete de iarnă ca mie.

Ne mai trebuie șofer. Și mașina, dar aia se poate și închiria. Începem amândoi să batem apropouri, să băgăm vrăjeală, să promitem minuni, și așa de prost pare să ne funcționeze față de cât de bine ne funcționează de fapt că pornim sâmbătă din Ploiești o mașină plină. Ăilalți 3 mușchetari sunt alți 2 colegi de CAR, Ioana și Dumi, și Andrei, un prieten de-al lui Mircea, mai puțin experimentat, dar mega-pasionat de Făgăraș. Planul e o echipă de băieți și una de fete, cu fetele vârf de suliță că-s singurele care au mai făcut traseul, dar, cum niciun plan nu supraviețuiește contactului cu terenul, ne legăm apoi în coardă în 3 perechi. Leo e un prieten de-al Ioanei și al lui Dumi care la început zisese că nu se bagă, dar s-a răzgândit în ultima secundă, a ajuns în Făgăraș noaptea trecută și a urcat înaintea noastră plănuind să facă ruta solo dacă nu își găsește cu cine. Și-a găsit.

Facem un re-planning de echipament, la botul calului. Eu și Ioana rămânem pe ale noastre, coarda de 50, 4 frienduri, 4 bucle alpine și 6 anouri de 120, Dumi și Leo, fiind ai mai experimentați și plănuind să meargă mai mult simultan cu coarda după țancuri, iau semicoarda de 30 de urgență pe care o luase Leo cu el și o sponceală de mobile (tricame totuși sunt să ajungă la toată lumea) iar diviziei tineret le revine cea mai mare parte a rack-ului (tot alpin) și coarda de 60, să aibă de protejat și regrupat cât o fi nevoie.

https://anghelmarian.wordpress.com/2023/01/10/muchia-slaninei-f-m3-290m-fagaras/ e o bună descriere a rutei. Pe primul țanc, noi o luăm pe ocolitoare și băieții pe directă, să ne mișcăm mai repede, dar colțarii Ioanei necesită niște reajustări, așa că în a doua parte a traseului, Dumi și Leo ne depășesc ca niște ghizi din Alpi și-o pornesc spre culoarul frumos descris în al doilea țanc. În spate, Mircea și Andrei vin filând clasic, dar pe o diretissima stâncoasă între cele 2 culoare de acces, par să se distreze de minune.

Hopa, dar de ce au regrupat băieții aici, că tocmai își pasaseră materialul după ce dăduseră țancul 1 la concomitent? Îi zic Ioanei să mă fileze de la țancul unde ne oprisem și, dacă n-aude nimic când se întinde coarda, să pornească și ea, și mă duc înspre locul unde au regrupat ei, în niște fisuri pe o brâniță ușor la dreapta intrării pe culoar. Dumi e deja destul de sus, dar merge semnificativ mai puțin rachetă decât îl știu, ceva trebuie să fie mai dubios decât îmi aminteam acolo, tac din gură să nu-l deranjez.

Văd bolovanul plecând înainte să-l aud, de fapt, în momentul fatidic nu mai aud nimic, mă simt ca și cum aș avea brusc capul sub apă. E cât o mașină de spălat, îl văd venind spre noi în slow-motion, îmi revine auzul fix la timp ca să mă aud strigând PIATRĂĂĂ!!! Leo se lipește instant de perete, ne lipim amândoi de fapt, fix la timp cât să ne rateze la mustață toate cele trei bucăți în care se descompusese animalul. Dumi e bine, corzile intacte. Clar nu facem simul pe aici. Aștept să dispară și Leo din culoar înainte să o pornesc și eu. Ce fusese data trecută o serie de mini-săritori ușoare și simpatice e acum o serie de mini-săritori în care mișcă 3 prize din 4. Mă cațăr, cât pot, fără să ating vreo priză, mai la opoziție, mai la pioleti înfipți în iarbă unde prind iarba. Fac ce pot să nu mișc nimic. Nu îmi ajunge coarda să ies din culoar, am 50 m, dar 20 sunt încă colac pe mine și aș prefera să rămână acolo, că n-aș lăsa coarda în jos spre Ioana, că sigur o să dizloce pietre și mi se par măricioare șansele s-o ciupesc, dar mă vreau totuși filată până ies. Mai e un țanc lângă mine, dar nu regrupăm în linia bombardamentului. Mă mai uit o dată în jos, văd o muchiță secundară la 10 m pe o parte sub mine, are un țanc pe ea și dacă Ioana e acolo și eu zbor pe culoar cu asigurările după mine, vine coarda peste muchie, deci sigur n-o omor, așa facem deci, și îmi scot din manevra asta suficientă coardă să ajung până la ieșirea din culoar.

Urmează o porțiune chiar faină, o creastă îngustă, expusă și relativ non-friabilă, pe care mergem cap schimbat ca să mai câștigăm timp, dar nici să nu ne stresăm, că Dumi și Leo par să-și fi recăpătat natura de rachete și nici strigătul meu de BAAAH, NU FURAȚI CRUXU', E HORNUL DIN DREAPTA nu are efect, se dau pe unde merge mai repede. O iau și eu pe urmele lor, că fără zăpadă suficientă accesul la horn e un grohotiș expus, aveau și oamenii ăștia dreptate. E o creastă pe stânga hornului care iese pe o față deasupra lui, și după încă câteva manevre de friabil impus, piperate cu un limbaj nu foarte elegant din partea mea și niște încurajări foarte sufletești din partea Ioanei, revin la creasta principală fix la timp cât să îmi fac coarda zig-zag. Regrupez forțată de frecare, mai sus plec tot filată că țineam minte că mai era un pas, o traversare aeriană printre niște lespezi, dar lespezile nu mai sunt acolo, deci o tai în stânga pe facil, regrupez la primul țanc și continuăm în coardă scurtă pe teren lejer în sus. A apus soarele, dar nu de multă vreme, zăpada și cerul sunt un curcubeu de culori, ne-am mișcat mai lent decât speram dar nu mai lent decât îmi planuisem, ador momentele astea când ieși în creastă pe ultima geană de lumină.